Despre ea nu se învaţă în şcoli, nu se discută în familie şi nu se merge acolo în week-end pentru a admira natura. „Transnistria” păstrează bine speciile ei, mai bine decât “Pădurea Domnească” şi “Codru”. Dacă în unele rezervaţii se vânează, atunci în „Transnistria” fiinţele vii doar dispar fără urmă.
În cazul în care prin aceste locuri pseudomioritice, totuşi va trece vreun călător, atunci el va rămâne trăsnit. Cu siguranţă, călătoria i se va întipări pentru toată viaţa în minte. Dar până a ajunge acolo va trebui să depăşească nişte bariere: la gardul care se întinde în necuprins stau paznicii cu puştile mari, verifică atent cine trece pe poartă ca nu cumva să pătrundă în teritoriu vreun braconier străin sau contrabandist.
Vietăţile de rezervaţie ca şi orice specii închise se tem de lumea de afară. Oare ce pericol le paşte după gard? Păstorii grijulii, însă, le liniştesc: nu iesiţi şi totul va fi bine, sunteţi păzite foarte atent. Ca măsuri suplimentare, vietăţile învaţă apărarea care se începe încă de la o vârstă fragedă, pentru a face faţă unui eventual duşman. Acesta poate veni pe neaşteptate, să năvălească în locuinţă, ţinând în mână „factura la gaz” cum îi zice el. Evident că nu va fi înţeles, pentru că aici nu se învaţă „limbi străine”.
Condiţiile de trai în „Transnistria” sunt excelente. Viaţa este echilibrată, fără griji şi tulburări. Speciile de aici, însă, au un defect: majoritatea au miopie. Aceasta nu se observă din prima. Un transnistrean arată ca orişicare altă creatură de pe pământ, însă când o să încercaţi să-i arătaţi cu mâna ce e după orizont o să vă privească cu ochi absenţi sau speriaţi.
Lumea de departe îi pluteşte ca prin ceaţă pe lângă ochi. Păstorii încurajează miopia, nimeni nu propune ochelari. Aveţi încredere în noi, o să vă conducem pe căi drepte…
Blog by Adam 