Archive for the ‘Gânduri’ Category

Despre ea nu se învaţă în şcoli, nu se discută în familie şi nu se merge acolo în week-end pentru a admira natura. „Transnistria” păstrează bine speciile ei, mai bine decât “Pădurea Domnească” şi “Codru”. Dacă în unele rezervaţii se vânează, atunci în „Transnistria” fiinţele vii doar dispar fără urmă.

În cazul în care prin aceste locuri pseudomioritice, totuşi va trece vreun călător, atunci el va rămâne trăsnit. Cu siguranţă, călătoria i se va întipări pentru toată viaţa în minte. Dar până a ajunge acolo va trebui să depăşească nişte bariere: la gardul care se întinde în necuprins stau paznicii cu puştile mari, verifică atent cine trece pe poartă ca nu cumva să pătrundă în teritoriu vreun braconier străin sau contrabandist.

Vietăţile de rezervaţie ca şi orice specii închise se tem de lumea de afară. Oare ce pericol le paşte după gard? Păstorii grijulii, însă, le liniştesc: nu iesiţi şi totul va fi bine, sunteţi  păzite foarte atent. Ca măsuri suplimentare, vietăţile învaţă apărarea care se începe încă de la o vârstă fragedă, pentru a face faţă unui eventual duşman. Acesta poate veni pe neaşteptate,  să năvălească în locuinţă, ţinând în mână „factura la gaz” cum îi zice el. Evident că nu va fi înţeles, pentru că aici nu se învaţă „limbi străine”.

Condiţiile de trai în „Transnistria” sunt excelente. Viaţa este echilibrată, fără griji şi tulburări. Speciile de aici, însă, au un defect: majoritatea au miopie. Aceasta nu se observă din prima. Un transnistrean arată ca orişicare altă creatură de pe pământ, însă când o să încercaţi să-i arătaţi cu mâna ce e după orizont o să vă privească cu ochi absenţi sau speriaţi.

Lumea de departe îi pluteşte ca prin ceaţă pe lângă ochi. Păstorii încurajează miopia, nimeni nu propune ochelari.  Aveţi încredere în noi, o să vă conducem pe căi drepte…

În minoritate

Posted: 17 Octombrie 2013 in Gânduri
Etichete:, ,

De când mă cunosc am o opinie diferită de cea a majorităţii. Unii consideră aşa ceva drept lipsă de maturitate. Ei bine, eu ştiind că sunt aşa de la începuturi pot doar să adaug că imaturitatea aceasta a fost şi va rămâne cu mine, pentru că face parte din personalitatea mea.

Iată ideile care nu-mi plac şi pe care le consider la rândul meu imature (mai ales cu referire la spaţiul nostru geografic):

Mariajul înainte de 25 de ani – consider aşa ceva un moft pur, nu stai bine pe picioare, dar culmea vrei să creezi o familie trainică. Această vârstă se referă la fete, la partea masculină aş mai adăuga vreo 5 ani.

Lupta între genuri – probabil ştiu mai bine despre feminism decât majoritatea reprezentantelor sexului frumos, dar nu afişez aceste minunăţii la orice colţ. În primul rând preţuiesc personalitatea umană şi după privesc dacă aparţine unei fete sau unui băiat, mă enervează în aceeaşi măsură un retardat şi o piţipoancă. Hai să fim meritocraţi!

Obligaţia de a face ceva – nu sunt dator nimănui, nu m-am născut cu contracte semnate în uter, mă sunaţi şi mă rugaţi foaaaarte frumos, poate după mă invitaţi şi la un ceai o discuţie interesantă, doar în urma respectării acestor ritualuri o să mă simt obligat să fac ceva unei persoane pe care puţin o cunosc (dacă vă văd în fiecare zi nu înseamnă că suntem prieteni).

Eu am dreptate. Tu n-o ai – totul e relativ în lume, nu uitaţi să vă spuneţi această frază înainte de a face o ceartă. Nu consideraţi că dacă mi-aţi impus părerea o să vă iau drept bunicul pământului (celebra frază).

Autorul nu pretinde că are dreptate, sunt doar nişte păreri. Să le trataţi ca atare!

(Ano)timpul răcelii

Posted: 12 Octombrie 2013 in Gânduri
Etichete:, , ,

Se spune că omul este lipsit de compasiune prin definiţie. Natura lui nu îi permite să aibă milă, ea se menţine doar din cauza unor tipuri de comportament create artificial în societate. Şi această lipsă de naturaleţe are un pilon pe care se menţine deprinderea menţionată, de altfel îngretul sistem nu ar funcţiona. Acest pilon, indestructibil în toate timpurile oricât ar fi ele de bune sau rele este egoismul şi narcisismul, când trec lângă un cerşetor mi-e groază să nu devin şi eu aidoma lui, să nu am cu ce să mă întreţin. Acest gând este atât de devastator încât o să-i dau omului nişte bani,  pe care de fapt mi le-am dat mie, mai exact imaginii pe care am creat-o când priveam biata creatură.

Astăzi mama mi-a povestit despre un basarabean care s-a spânzurat la doar după două luni de plecare la Galaţi. A fost singurul copil în familie, părinţii sperau să termine cu succes o facultate bună. Un tablou obişnuit, însă nu a fost sortit să fie terminat cu succes. Proaspătul student s-a spânzurat într-un parc la cât de „bine” i-a fost. După o astfel de relatare totul s-a răcit în mine şi m-am depărtasem de lume, mă treceau fiorii doar de la o vagă aluzie că nici eu nu aş fi putut rezista. Dacă nu izbuteam să mă târesc cu greu în acel an şi câteva luni păcătoşi cât trăiam în Bucureştiul bântuit de stafii decât decât de fiinţe vii. Dacă muream departe de casă aceşti cetăţeni m-ar fi trimis acasă cu mâinilor lor reci de Charon  ca pe un colet, pentru ei sunt un oricare.

Aceste proiecţii au venit în mintea mea numai din cauza că aveam o situaţie similară, nu aveam cele mai fericite momente când trăiam în capitala românicăi, dar câtora le pasă de cei din jurul lor în astfel de cazuri? Dacă chiar şi eu mă preocup de propria persoană când mă gândesc la bietul copil şi mă îngrozesc doar că aş pute fi în locul lui. Nici ceilalţi nu o duc mai bine, pentru ei acel moldovean a rămas un „caz şocant” din  ştiri

A fost o perioadă când eram foarte interesat de unionişti, de altfel, o mişcare de proporţii în Ţara Moldovenească. Urmăream ştirile unde apăreau steagurile tricolore şi unde se striga fraza arhicunoscută (iar pentru unii enervantă): Basarabia e România! Citeam editoriale ce reflectau părerea lor, iar o dată am avut ocazia să îi cunosc faţă-n faţă.

Toate-s bune şi frumoase, dar aş vrea să vă spun că nu am viziuni unioniste şi voi explica de ce în materialul ce urmează. Cu toate acestea nu sunt împotriva unei eventuali „uniri” pentru că o consider ceva firesc.

De ce, totuşi, nu vreau să devin unionist? Motivul e simplu, pentru că acest cuvânt nu ştie şi nu cunoaşte ceea ce se vrea prin el, cum arată ţinta celor care-l îmbrăţişează şi modul cum va avea loc realizarea scopului râvnit.

Eu vreau să întreb pe fiecare membru al mişcării de ce vrea această unire? Nu mi-ar plăcea să aud de adevărul istoric, el oricum adevăr rămâne, vreau să ştiu dacă într-adevăr ficare dintre ei luptă doar pentru acest „adevăr”. Unioniştii par ar fi oameni tăcuţi, disperaţi şi… şomeri, cel puţin am auzit că unul spunea că speră prin unire să obţină un loc de muncă, nu a avut noroc, a fost respins de numărate rânduri de către potenţialii angajatori. Ok, dar ce legătură au toate acestea cu unionismul?

Intenţionez să deschid nişte paranteze şi să încerc să explic de ce unii moldoveni luptă pentru Rusia, iar alţiii pentru România. Oare doar din cauza faptului că vorbesc diferite limbi? Nu. Spuneam odată că în Germania şi în Italia se vorbesc o sumedenie de limbi, pentru că diferenţa dialectelor este extrem de mare. Un profesor universitar îmi spunea: dacă urci în tren aflându-te în una dintre aceste ţări şi mergi de la un capăt al hotarului la celălalt nu ai să crezi că ai călătorit doar într-un stat. Cu toate acestea ei se înţeleg bine-mersi şi au un scop comun pentru viitor. Atunci de ce nu ne înţelegem, oare politica comunistă şi-a atins scopul? Nu prea cred.

Vă aduc aici un pasaj scris de Paul Goma în opera sa autobigrafică „Din Calidror” care ar putea să ne întredeschidă un pic cortina despre o latură a problemei

„[…]cu administraţia românească nu se înţelegea, era şi el [ţăranul] un dezamăgit de Patria Mamă, zicea că România Mare, în loc să ne trimită luminaţi, luminatori, ne-a trimis întunecaţii, proştii, necinstiţii de la ei, din Regat, în loc de exemple de civilizaţie românească, să ne zmulgă din rusim şi din analfabetism, ne trimisese „ostrovari” –  zicea: «Na, c-amu şi România-i ţară mare, cu colonii! Are şi ea Sibiria ei, ca cum ar veni: Moldova noastră… Aici ni-i trimete pi toţ’ tâlharii, pi toţ’ trântori, prinşii cu fapte răle acolo, la ei, în Regat. Uită-te la ei, domţător’, numai la ce vedem noi, în sate; cine-s preceptorii? Cine jandarmii? Cine slujbaşii mai măricei, cu lefuri mari, de trimăşi în colonii? Neghină, pleava, drojdia, scursura de la ei din Regat! Care cum face o poznă la ei, pentru care ar trebui să înfundepuşcăria – paşol na Rumânskii Sibir! În loc să-i vâre la ocnă, la ei, de răi, ni-i trimete nouă, de buni oameni buni! Da’ ci-i pământu nostru al Moldovei, domţător’: groapă di gunoi? Umblătoare? Da uită-te la ei cum ne vin când ne vin; disculţăi, dezbrăcăţăi, cu toată averea într-o coşâlcă – paporniţă îi spun ei… Într-o lună de zile se îmbracă – ghini fac; se-ncalţă –  ghini le prinde: s’ nu între-n aşternut cu băligele călcate, tot umblând să ne afle cum să ne mai amăgească… În trii luni, uite-l gras ca on popă; în nouă uite-l însurat şi ginere a’ lui cutare, cu stare.”  

Dac-aş auzi de la tatăl meu ceea ce e redat în pasajul de sus, nu mi-aş fi ars de nicio unire. Sigur că comuniştii nu au fost nici pe departe îngeri, însă omul de rând era pus în situaţia de a alege între două rele, iar factorul decisiv a fost măsura în care a suferit de la un regim sau altul, într-un final, alegea pe cel cu care o ducea mai bine. Sigur că unioniştii nu vor să asculte de aşa-zişii rusofili, pentru că-i consideră nişte trădători şi prin asta greşesc de două ori din cauză că: se distanţează de a-i înţelege şi-i provoacă la reacţii negative.

Bun, oamenii se mai schimbă, ziceţi voi, acum România e alta. Serios? Problema e că românilor nu le pasă de basarabeni nici în prezent. Comparaţi câţi au fost la Marşul Unionist ce a avut loc anul trecut (2012) în Republica Moldova şi la cel din România, desfăşurat cu puţin timp după. Veţi vedea că diferenţa participanţilor este de câteva ori mai mare şi nu în favoarea celor din stânga Prutului, dacă mai luăm în calcul că procesiunea era alcătuită dintr-o parte semnificativă de moldoveni şi că România are o populaţie ce nu se compară nici pe departe după număr cu a noastră, ne putem da bine seama ce unire se produce. Nepăsare vine de la faptul că românii s-au săturat să plătească pentru campaniile care le duce guvernul în favoarea moldovenilor, ţara lor şi aşa e săracă, iar când văd că impozitele plătite nu le asigură bunăstarea, se distanţează şi mai mult de ideea pro-basarabeană. Şi aici Republica Moldova nu are replică, nu poţi să invinuieşti pe careva, ştiind că eşti un fel de parazit care nu contribui, ci doar iei economii din familiile altora. Şi, de fapt, ce am putea să le oferim? Industrie grea nu avem (bun, Transnistria are, dar nu pentru noi), resurse nu avem, iar sărăcie au şi ei la fel ca şi pământuri bune, în concluzie, oferta nu pare a fi atractivă, oricât de bună ar fi reclama.

Este o adevărată minune că mişcarea mai rezistă/există, cred că unioniştii sunt pur şi simplu naivi, iar unii dintre ei îmi creează multe semne de întrebare. Doamna Pavlicenco (apropo, un nume „foarte” românesc) este o doamnă destul de isterică şi incapabilă să conduceă o organizaţie de orice gen, pentru că îi lipseşte cumpătul, în plus are un puternic accent extremist şi naţionalist, îmi este frică de acest tip de persoane, din cauză că ei transform puterea în idelogie şi nu se gândesc la binele oamenilor, punând ideea înainte de valoarea umană. Dacă nu mă credeţi, citiţi câteva interviuri, ce au fost realizate cu dumneaei. Fruntaşa în cauză strânge, totuşi, sub steagurile ei o mulţime de oameni care au încredere în ea, de unde vine această încredere rămâne un mister.

Într-o organizaţie unde politica promovată este atât de nesănătoasă şi iraţională este greu să fii fidel principiilor tale şi să te gândeşti la binele celor două popoare. Totuşi, speranţa există atâta timp cât cineva are un plan mai reuşit, dacă cei de la acţiunea 2012, cărora nu le lipseşte o anumită doză de radicalism romantic, vor continua să utilizeze în loc de strigăte şi invinuiri cultura, vor încerca să aducă o parte a Basarabiei în scolile româneşti, să facă anumite activităţi de informare ş.a.m.d. cuvântul „unionist” va pierde conotaţia negativă pe buzele opoziţiei şi va fi rostit cu respect.

Cum vă pare timpul?

Posted: 19 Ianuarie 2013 in Gânduri
Etichete:, ,

Acest articol nu este despre timpul de afară ci despre un cotidian arhicunoscut. Pentru unii el a devenit o adevărată giruetă care le indică “de unde bate vântul” şi bate el mai des din partea domnului Tănase. Apropo despre dumnealui, pentru mine este un miracol cum un intelectual cu o pregătire temeinică s-a transformat într-un burghez plictisit care a alunecat în capcana propriei ironii întrecând demult orice limită. Domnul pretinde că în calitate de jurnalist trebuie să fii în opoziţie cu guvernarea şi s-o critici vehement (sic!). Din câte ştiu un jurnalist ar trebui să abordeze toate problemele dureroase, nu doar politicul în jurul căruia se roteşte şi se plictiseşte „astrul” de la „Timpul”, ah da, uitasem de partizanat şi xenofobism care este la fel de intens promovat de domnul fondator.

Problemele

Tănase, acest „idol” în jurnalism moldav, căruia i se năzare că ruşii stau la orice colţ şi-l pândesc, alunecă în marasm. Domnul nu a văzut recensământul şi câţi ruşi au mai rămas în ţară. Cu acele date putem să ne aşteptăm mai degrabă la o ucrainizare decât la o rusificare mai ales că (eu pun rămăşag) cei care se declară ruşi nu sunt de fapt cei autentici. Problema influenţei „Marii Rusii” are rădăcini doar în lipsa de caracter a moldovenilor care se lasă duşi de nas, nu doar la capitolul acesta. La noi se promovează şi se proslăveşte pasivitatea totală, oamenii aşteaptă schimbări şi nu le fac, am impresia că pe unii s-a şi aşezat mucegaiul. Mulţi cunosc că nu există limba moldovenească (afirmaţia mă face să râd), dar nu le pasă deloc despre asta şi aici nu e vinovată Moscova care şi ea recunoaşte adevărul ci faptul că unii „vorghesc” o limbă de pe altă planetă inventată de autişti care comunică cu ei înşişi. Nu, nu e vorba de limbă, italienii şi germanii nu se înţeleg înde ei dacă provin din alte regiuni din cauza unui număr foarte mare de dialecte, la noi însă cam toţi înţeleg ceea ce spune altul, dar îl doare în cot. Eu privesc cu invidie pe francezi care fac imediat o răscoală dacă nu le place vreo chestie care o face guvernarea, la noi însă, lumea preferă să trăiască în tanc şi se face că plouă pretextând că nu suntem uniţi din cauza limbii. „Las’, că fac alţii în locul meu” – cu asta se porneşte un moldovean de rând trezindu-se dimineaţa. Ruşine! A trecut timpul când Moldova năştea mari voievozi, acum ea naşte mari mafioţi. Unul dintre ei se bucură de protecţia marelui ziar.

Producerea maculaturii

Dacă cumpăraţi un exemplar al cotidianului puteţi vedea imprimat sus, pe prima pagină, o mândră inscripţie (ca pe monument) „Cotidian independent”… Surpriză! Citind asta, în mine de obicei se trezesc nişte sentimente care grafic ar fi ilustrate prin ???!!!!!!!!!. Îmi amintesc vorba marelui scriitor „industria română este admirabila, este sublima, dar lipseste cu desăvârşire…” tot aşa e şi cu presa independentă şi nu doar pe meleagul nostru. Ziarele occidentale, de exemplu, declară deschis pe cine susţin. Asta e o practică normală peste tot unde există un jurnalism normal, dar nu şi la noi. Cotidianului “Timpul” îi este ruşine să spună cine stă în spatele lui, nu încape vorbă că toate ziarele de pe teritoriu procedează la fel, dar nu toţi declară pe prima pagină că sunt independenţi, subscriind la asta întreaga echipă de autori redacţionali.

Acum doi ani credeam şi eu în declaraţiile acestui ziar, până la momentul în care am realizat că el e un soi de science-fiction moldovenesc. Chiar nefiind expert poţi să-ţi dai seama că:

1)      Politicienii noştri sunt mafioţi (chiar şi minunatul „Timpul” a declarat asta în nenumărate rânduri), asta înseamnă că ei nu ar lăsa o astfel de publicaţie să le rănească amorul propriu şi să le disturbeze de la delapidarea în mod liniştit a fondurilor naţionale ce să mai zicem despre omucidere şi trafic de fiinţe umane. Imediat ne duce gândul că dacă e lăsat în pace fără să fie decapitat printr-o lovitură „ingenioasă” atunci cineva totuşi îl apără, cineva de care se tem într-atât încât nu îndrăznesc să-l neutralizeze pe Tănase.

2)      În Moldova jurnalismul nu este o afacere, să fie clar, domnilor! Hârtia scumpă, infrastructura precară, tipărirea costisitoare s.a.m.d. fac ca preţul unui ziar să crească, iar la asta se adaugă şi costurile de difuzare, arendă, remunerarea personalului, abonarea la agenţiile de presă şi nenumărate alte costuri.

Dacă e să ne referim la ultimul punct atunci putem să admitem că cineva a dus la capăt cu propriile mâini scoaterea unui ziar, dar rămâne lefter, nu mai are nimic şi economiseşte orice bănuţ. Evident că poţi să scoţi un ziar cu zece lei bucata, dar nu-l va cumpăra nimeni sau poţi să ai un capital foarte mare ca să aştepţi până când se lărgeşte afacerea, ceea ce nu e cazul lui Tănase care e om cinstit (la noi oamenii cinstiţi care au un business şi capital ajung în închisoare). Atunci, dacă totuşi îl vinde ieftin şi fără să fie un mare om de afaceri, cum face că fostul redactor Sorina Ştefîrţa se plimbă pe o „Mazda”, iar unii reporteri cumpără utilaje scumpe demne pentru un spion sub acoperire? (Alo, „Timpul”? Cine vă „subvenţionează”?) E curios faptul că ultimii nu sunt utilizaţi cu premeditare pentru că investigaţiile care apar în ziar sunt de o calitate proastă şi puteau fi realizate şi fără vreo tehnică specială.

Speciile din redacţie

Am fost la „Timpul”, am avut „onoarea” să fac cunoştinţă cu unii din acest colectiv. Era destul de haios momentul când reporteriţele s-au obişnuit cu mine şi au devenit destul de degajate încât au început să vorbească despre „Camasutra” în timp ce scriau materialele. Nu-i vorbă, cartea e utilă pentru activitatea jurnalistică, dar ar fi bine să discuţi despre ea şi alte teme înrudite între amici şi să mă privezi de unele informaţii şi despre preferinţele bărbatul tău.

Este şi un alt personaj acolo- Macovei. Odată i-am dat materialul despre organizaţia „Falun-Dafa” din Chişinău, când a văzut ce simbol au, s-a făcut stacojiu şi a spus că refuză să-l publice pentru că reprezintă o „svastică” şi nici măcar nu făcuse un efort să citească până la capăt materialul unde se dădeau explicaţii că de fapt semnul este înrudit cu cel nazist (crucea încârligată e cu mult mai veche decât regimul şi iniţial nu purta conotaţii negative). El a adăugat la asta observaţia că numai ruşii puteau să adere la această organizaţie. Sorina Ştefîrţa, auzind vâlvă, s-a apropiat şi a ţipat la mine după ce a aflat despre ce era vorba, cică ziarul lor şi aşa avea un scandal în legătura cu subiectul (de, aveam har telepatic şi citeam gânduri, adică vroia să spună că toţi ştiu despre asta).

Lacună în… concluzie

Ok, să nu fim atât de lipsiţi de echidistanţă, există la noi şi un cotidian românesc care publică, inexplicabil, ziar cu un preţ mai ieftin, decât exemplarele de pe teritoriul românesc (învăţaţi-i şi pe colegii de la Timpul să „economisească”). Dacă e un trust mare, poate să-şi permită acest lux, dar şi el are un interes, dacă coboară preţul, dar prefer publicaţia în loc de cea a „timpuriştilor”. În general nu mai citesc benevol presa autohtonă, am trecut la cea de peste Prut, nu zic că e mai bună, dar măcar pot alege.

P.S. „Timpul” dacă, totuşi, ţineţi la cititori, declaraţi deschis culoarea voastră, atunci o să vă citesc cu mare plăcere pentru că e onest să spui lucrurilor pe nume (şi dacă aveţi atâţia bani cumpăraţi şi un fotograf ca lumea, materialele la acest capitol sunt de-a dreptul iritante)

Primul discurs scris de mine

Posted: 17 Noiembrie 2012 in Gânduri
Etichete:,

Dacă aş fi Eminescu, aş scrie o operă intitulată „Sărmanul ficat”, sărmanul ficat al domnului Muravschi. Nu bea des, dar mult. Roşeala de pe faţa lui poate confirma spusele mele; aş fi curios să aflu ce cred neuronii lui despre asta, în momentul în care sunt ucişi de alcool. Ştie despre viciul său, îl justifică prin faptul că dacă eşti moldovean trebuie să bei, mai ales dacă eşti creştin, păcat că nu spune nimic despre faptul dacă e bine să dormi pe lângă gard şi cărei naţiuni şi confesiuni îi este caracteristic acest gest.

Cât despre aspectul său exterior aici poţi să-ţi odihneşti ochiul pe un scurt păr de culoarea paiului şi o barbă care-l îmbătrâneşte cu 10 ani, dar care este destul de practică – nu necesită îngrijire minuţioasă aşa că multe fire de păr o iau razna şi au o libertate deplină, este înalt, zvelt şi punct, aici se termină descrierea. Poartă cu el o servietă pentru că este un om serios, în ea se adăpostesc fotocopiile sau materiale de la cursuri, unele din ele sunt făcute de colegii lui pe gratis pentru că el nu-şi permite luxul de a cheltui bani. Are şi un parfum cu care aş putea nimici insectele, o pălărie care îl metamorfozează într-un englez bătrân, de obicei nu zâmbeşte, doar râde sarcastic şi isteric cu hohote..

Barba îi dă un aer de om sigur pe sine, care ţine totul sub control, în afara propriilor picioarele când merge acasă, în timp ce nivelul alcoolemiei arată punctaj maxim. Învaţă bine, poate prea bine, nu-i place să stea nopţile ostenindu-se cu toceala, aşa că mai bine să nu scoţi un zgomot în timp ce sforăie răspicat şi cu poftă. Uneori îi sângerează nasul; dacă-i zici că probabil ar fi de la băutură, neagă promt şi energic cu o înjurătură rusească, adăugâng ceva cu o voce puternică de bas. Poate aduce mai multe dovezi că a bea e un lucrul benefic pentru organism şi că toate reproşurile îi sunt adresate pe nedrept şi se gândeşte că trebuie să facă o propagandă mai bună pentru a-şi apăra punctele de vedere. Nu-i plac oamenii proşti, mai ales când aceştia nu beau; atunci se supără şi începe să-i ia la puricat, sperând că minimumul din inteligenţa lor le va duce spre drumul cel corect, poate nu chiar drept, dar corect. Luptă cu înverşunare cu modul sănătos de viaţă, vitaminele sunt toxice: să nu mănânci mere, că te vei simţi prost, excepţie fiind morcovul, îl mănâncă cu poftă, probabil îi aminteşte de culoarea tovarăşilor de pahar în toiul activităţii lor.

Este suficient de tăcut, la un moment dat poţi să crezi că este un bun interlocutor şi o persoană care vrea să te asculte, după care realizezi că de fapt îl doare în cot despre tot ce se petrece în jur şi mai ales de tine. Tu, care îi răpeşti din timpul său preţios şi zici prostii. Este suficient să îi întâlneşti privirea care arată tot dispreţul faţă de tine. Asta nu este îndeajuns are un blog în care toarnă incisivitatea lui asupra celor din jur, nimeni nu scapă, ajunge să-l critice şi pe Băsescu în pachet cu Ponta, după care spune cât de proşti sunt moldovenii pentru că-i susţin. Ca şi orice om normal are vicii care nicidecum nu sunt impedimente; evident că impedimentele nu le resimte doar domnul Muravschi, ceilalţi le încearcă pe pielea lor sau, dacă sunt ghinionişti, şi pe alte părţi ale organismului.

Spune că este olimpic la limba română; faptul se încadrează perfect cu pasiunea sa faţă de frazele mai tari din limba rusă, dacă-l întrebi de ce le spune zice că sunt foarte expresive, celelalte cuvinte sunt prea slabe ca să redea ceea ce are de spus sufletul lui. E misogin, asta înseamnă că toate fetele sunt proaste şi sunt create pentru a face curat în casă şi copii, e bine dacă mai ai şi alte talente, de exemplu, gătitul. Cea mai preţuită calitate a lor o consideră vulgaritatea, al doilea criteriul e potenţialul mare în consumul băuturilor.

Se uită la filme de prost gust, la fel, citeşte cărţi proaste, o carte bună după el e cea mai cinstită, şi în acest caz funcţionează criteriul că trebuie să fie vulgară, ca o fată, dacă conţine chestii la care psihicul unui om normal nu ar rezista să le citească este preţuită dublu. Deşi, a obţinut mai multă învăţătură de la manualele de specialitate, fapt care nu-l va spune niciodată şi vorbeşte din belşug despre diverse teorii pe care le auzi pentru prima dată, şi care nu se întâlnesc la sigur în cărţile de mâna a doua. Are mult de vorbit, dar deseori tace sau, când se apucă de vorbit, înţelegi de ce nu spune nimic.

Prietenii spun că e unicul beţiv filozov pe care l-au văzut vreodată, în timp ce chicotesc şi îşi dau aer de funcţionari politici. Ţine mult să-şi facă o reputaţie bună în pofida faptului că e certat cu unele persoane care au o ierarhie mai mare decât el din asta se deduce că este un persoană curajoasă a şi demonstrat-o pornindu-se odată cu sticlă de bere la examen, în timp ce colegii lui tremurau de frică şi numărau câte restanţe au de dat.

Prietenii îi cer deseori ajutor şi sfaturi, pe care le oferă cu mult zel, mai ales că ştie că nu o face pe degeaba; ei îl preţuiesc pentru talentele lui, unul dintre ele este pictatul pe locuri inprevizibile, probabil vrea să salveze mai mulţi copaci, mai ales că pereţii sunt mult mai spaţioşi şi îi permit să dea frâu liber imaginaţiei. Îşi alintă amicii cu cuvântul „animală” acesta fiind un gest de apreciere extremă. Niciodată nu a fost zgârcit cu ei dacă era treaz, este una din virtuţile lui, cred că le are mai multe, sper să le aibă, dar ele sunt ascunse adânc, prea adânc ca să le poţi vedea.Aceasta este persoana cu care am convieţuit în decurs de un an. Simpatică, nu-i aşa ?

Aceasta este persoana cu care am convieţuit în decurs de un an. Simpatică, nu-i aşa? (mai mult…)