(Dez)orientarea jurnalistică

În ultimul timp privesc cu multă nelinişte spre unii tineri „intelectuali”, care vor să promoveze aşa-zisa dezinhibare şi debarasare de complexe. Toată mişcarea lor, indignarea şi revolta vin de la faptul că societatea moldoveanească a rămas în urmă, zace încătuşată şi nu vrea să discute pe teme tabu. Cel puţin aşa ne imaginăm din spusele lor. Toate acestea sunt rostite de respectivii tineri cu un limbaj, se pare(!) licenţios. Dacă dorinţă lor este atât de mare de a afecta „bogăţiile” lingvistice, ar trebui s-o facă în cercurile amicale sau să recurgă la blogul personal, ei însă profită de statutul lor de jurnalist şi fabrică pe site-uri de mâna a doua câteva articole ca să-şi atingă scopul şi să facă schimb de opinii. Din întâmplare am accesat recent un material al unei prietene pe care o consideram un jurnalist bun. După citirea articolului, nu mi-a rămas decât un sentiment de scârbă şi gândul că aş prefera să nu mai comunic cu acea persoana niciodată.

Mă consider o fire liberală, capabilă să tolereze multe lucruri, dar sunt unele chestiuni despre care vrei să spui în gură mare: asta e prea de tot!  Aş vrea să întreb: Pentru cine se scriu materialele ce trezesc atâtea reacţii negative? Cu siguranţă nu pentru persoane de tipul meu, pentru că nu vreau să citesc texte, ai căror autori nu-şi respectă cititorii.

Nu poţi scrie tot ce-ţi vine în cap într-un text jurnalistic, trebuie să ai şi un anumit grad de responsabilitate faţă de societate: aceasta o cere şi codul deontologic. Nerespectând anumite principii, nu poţi să te consideri un jurnalist veritabil şi te rezumi la statutul de condeier mediocru.

În cazul despre care vorbeam mai sus nu e vorba nici pe departe de respectarea criteriilor morale şi a celor amorale, ci mai degrabă de o contrapunere a frumosului şi a urâtului. Cred că şi jurnalismul este o formă a artei, iar arta este o luptă continuă cu urâtul. Tot efortul este îndreptat spre făurirea frumosului şi a creaţiei, spre ceva cu adevărat valoros. Această activitate este aidoma unui medic chirurg care îl scapă pe un bolnav de ceea ce îi face rău. Ce s-ar întâmpla însă dacă un pictor ar fi preocupat doar de miasme şi de grotescul din societate. Răspunsul este foarte simplu: nu va fi respectată proporţia, fără de care nici măcar nu te poţi numi artist. Desigur că viaţa noastră nu e doar „floricele”, însă proprietatea ei cea mai uimitoare este că ea are foarte multe nuanţe şi culori. Dacă artistul alege un anumit unghi de a le reproduce prin creaţia lui, adică o abordare inedită, atunci oamenii se gândesc la viaţă din altă perspectivă privindu-i opera. Acest principiu e cam similar cu cel al oglinzii. Pentru a descoperi defectele tale trebuie să te cercetezi sub toate aspectele, însă cum o vei face dacă eşti preocupat doar de o trăsătură urâtă pe care ai găsit? Se vede că foarte curând ţi se va face silă de ea şi vei dori să te uiţi cu totul în altă direcţie. E ceva firesc, e ca o obsesie psihologică ce te apasă, la un moment dat te copleşeşte. Jurnaliştii care au vrut să scape societatea de”inhibiţii” pentru a o face mai „bună”, pur şi simplu, i-au pus o greutate în plus, pe care aceasta nu o poate duce. Pentru că simţurile ei s-au deziorientat ca şi facultatea olfactivă ce a fost afectată în urma mirosirii unor substanţe cu un iz urât şi toxic. Iată ce aţi provocat, domnilor, o intoxicare a minţii. V-aţi atins obiectivul propus? Nu. Cei care aud aşa ceva cred că nu vor fi de acord, întrucât articolele „mirifice” au priză la public şi creează polemici, dând impresia că s-a produs „o mişcare a gheţii” în direcţia pe care aţi dorit-o, deşi este binecunoscut faptul că ceea ce este scandalos trezeşte un interes bolnăvicios la anumite prupuri de oameni. Aceasta nu e o invenţie a jurnaliştilor care au scris articolele „geniale”.

Genialitatea scritorilor îşi are sursa sa şi în cunoaşterea unei limite până şi acolo unde ea lipseşte, cuvintele, uneori urâte, stau la locul lor, poţi să-ţi dai seama că ele sunt absolut necesare, un element important din lucrare. Aceste elemente îşi cunosc foarte bine locul, le este cunoscută şi proporţia. Şi urâtul poate fi utilizat, în cazul etalării trăsăturilor negative ale oamenilor. Dacă descrii o târfă, nu o vei dota cu un limbaj rafinat specific unui savant sau cu trăsături ale inocenţei. Dacă, totuşi, o vei face, ar însemna că nu există diferenţă între o târfă, un savant şi inocenţă.

Nu văd nicio proporţie în acele articole destinate „dezinhibării”, dacă încercaţi să scoateţi cuvintele dezgustătoare, lucrarea nu va suferi deloc, pentru că ele stau ca nişte copaci smulşi. Poate că autorul lor îşi dădea seama că dacă nu le plasa, făcea mai bine, dar ceva l-a determinat să le lase. Nu se îneţelege de ce a făcut-o. Vreau să vă recomand: să scrieţi astfel încât să fie o lucrare bună şi nu „scrieţi în aşa mod încât după să simţiţi dezgust” (citatul aparţine „jurnalistei” care nu cunoaşte limite).

Dacă oamenii sunt hedonişti…

Nu-mi place cuvâtul hedonist. De ce o persoană ar trebui să se gândească la cum să-şi diminueze suferinţele şi să primească mai multă plăcere? Noi afirmăm că suntem raţionali, dar ce ne deosebeşte de animale? Să nu-mi spuneţi că sufletul, unii nici nu-l au. Este ca şi cum un om ar fi comparat cu un calculator la care se înscrie un sistem de operare, adică faci tot ce-ţi este programat dinainte. O brânză. Poate nu era cea mai reuşită comparaţie, puteţi formula una care vă este mai aproape de fire, eu, totuşi, cred că fiecare are o posibilitate de a-şi dobândi sufletul şi să nu moară ca o dihanie fără a lăsa ceva în urma lui. Pot trăi pe lumea asta şi să urăsc tot ce mişcă, să fac rău altuia care se află în preajmă şi la un moment dat realizez că nu m-am îndepărtat mult de fraţii mei care aleargă bucuroşi după banane şi-şi frământă cefele în căutarea puricilor.

În privința unor intelectuali de la sat care îşi alintă tovarăşii spunându-le „boule” sau vin cu o sticlă de vodkă la şcoală să demonstreze că au un creier excepţional care nu se îmbată de la asemenea apă de la robinet, noi, oamenii simpli nu putem să înţelegem de ce ei spun ”chiorule”, ”calicule”, ”cretinule” persoanelor cu dizabilităţi, cred că avem multe de învăţat de la ei, ca de la o forţă transcendentală.

Mai sunt şi alţii mai peiculoşi decât intelectualii de la sat, fac referire la persoanele cărora nu le pasă de personajele cu care se intersectează, care îşi dau aer de mari savanţi care stau pe burtă citind o carte. Revenim la calculatoarele noastre, dacă băgăm acolo mai multă informaţie ei nu vor fi într-o măsură mai mare oameni, şi nu e vorba de emoţii (care sunt un rezultat extrem de complex al creierului uman, demn de ignorat de astfel de savanţi) ci de o simplă judecată raţională, fiind calculator sau un organism monocelular nu poţi compătimi sau ajuta pe cineva sau să faci un sacrificiu pentru binele altuia. Nu! Asta e şi o chestie nedemnă de oameni serioşi care se lipesc cu diplome de la tot felul de competiţii de mare performanţă, unde îi învaţă că trebuie să anihilezi şi să sugrumi pe adversar ca pe un cocoloş de hârtie, să-l priveşti cu ură, despre cei care pot să te împiedice nici nu mai zic, aceia trebuie striviţi fără ezitare. Pe lângă asta îmi plac astfel de persoane care după ce le abordezi îşi aruncă numărul de telefon, şterg contul de pe facebook, te introduc în ignore list şi fac alte artificii să trăiască comod pe contul nervilor celui care încearcă să-şi justifice comportamentul. „ Dumneata nu mă laşi îmi pace! O să-mi provoci suferinţă!” Pot să înşir şi alte expresii mirobolante despre care încă nu ai realizat că eşti în stare să le faci şi pe care ei le invoacă. Aş putea face şi un articol de ziar cu titluri: ŞOCANT. Nu mă laşi în pace! INCREDIBIL. O să-mi provoci suferinţa.
Pe voi încă nu vă amuză? Un ditamai banc, doar că e lipsit de umor. Să nu se supere savanţii cu calităţile enumerate mai sus, pentru că ei şi-au ales calea nefiind siliţi de alţii. Nu e greu de spus „scuză-mă, am greşit” sau să faci cu adevărat un lucru care te va face superior în ochii altora. E mai greu să trăieşti cu conştiinţa încărcată şi cu gândul că printr-un simplu cuvânt ai fi putut repara o groază de probleme şi să faci ca cineva să înţeleagă.

Nu se opresc aici trebuie să meargă mai departe ca buldozerul, te stigmatizează înainte să faci vreo gafă propriu-zisă, imaginaţi-vă un penitenciar unde sunt închise persoanele care sunt acuzate de… crima pe care ar putea-o comite în viitor. Mă duce gândul spre justiţia moldovenească care fabrică astfel de procese în fiecare zi. Un judecător moldav îşi câştigă bani grei şi stă la călduţ, şi pentru asta nu e nevoie să se chinuie, gândindu-se cine e vinovat sau nu. Voi vreţi să trăiţi în aşa stat ? Eu cu siguranţă nu vreu şi nici măcar nu vreu să trăiesc cu persoanele care procedează ca aceşti judecători, chiar dacă se află pe celălalt capăt al lumii. Cineva o să spună că sunt obsedat, eu o să ripostez zicând că nu sunt indiferent, mă enervează că toţi tac şi se tem să spună realitatea pentru că somnul raţiunii şi indiferenţa nasc monştrii.

Dar există în lume un paradox: cei care însuşesc educaţia cel mai bine nu au o mare nevoie de ea. Eu aş putea adăuga că această lege e universală, iar cei care sunt de acord cu ceea ce am scris nu au nevoie de aceste judecăţi, ceilalţi… hm, cu ei aş putea duce o discuţie care va dura o infinitate şi nu va avea nicio iotă de sens pentru ei, aşa că mă opresc aici ca să nu răpesc timpul ambelor părţi.

P.S. Dragă Irene (aka siriss), dacă te-ai regăsit prin aceste rânduri, atunci îmi cer iertare. Eu mi-am exprimat părerea direct fără s-o ascund în poezioare, trebuie să spunem lucrurilor pe nume, e o părere care este tocmai divergentă cu a ta, pentru tine e doar o opinie, trăteaz-o ca atare. Mulţumesc!

Tea peasedesk sau cum să identifici un moldovean în ţară străină

Mergi pe stradă şi la un moment dat îţi pare că e o zi la fel de monotonă ca şi celelalte din viaţa absolut inutilă… dar nu e aşa. Auzi voci, care aparent vorbesc româneşte, însă unele crâmpeie din vorbă nu pot fi percepute de urechea unui român – stai liniştit, înseamnă că ai noroc să dai de moldoveni. Da, moldoveni din Republica Moldova, acei mari gospodari şi muncitori. Devii curios ce înseamnă a doua partea pe care nu o poţi înţelege? Răspunsul nu e tocmai banal, dar nu e nici interesant. Persoanele pe care le-aţi întâlnit în calea dumneavoastră înjură ruseşte. Lucrul mirific este faptul că ăsta e un remix în proporţie de 50 la 50 dintre informaţie inteligibilă şi înjurături. Psiholologii spun că a înjura e un lucru benefic, cred că moldovenii sunt foarte stresaţi dacă bagă în fluxul vorbelor rostite o cantitate de cuvinte atât de mare care au menirea de a le descărca o starea tensionantă. Acum imaginaţi-vă că toate documentele sunt diluate în mod similar cu înjurături de provenienţă străină. Astfel am împuşcat doi iepuri printr-un foc: am atins o descărcare desăvârşită prin înjurare şi triumful moldovenilor, limbajul pe care ei îl numesc limbă în sfârşit a fost adoptat şi ei nu fac construcţii care nu există în natură şi care puteau fi întâlnite doar în Moldova, iar Europa deja planifica să întreprindă măsuri de conservare a „limbajului” existent doar aici. Normal că era mai uşor de legalizat o asemenea pocire decât să lupţi cu ea, aşa că haideţi să spunem cu toţii „bazar” în loc de piaţă şi să mâncăm liniştiţi hreanul în timp ce Academia Română tot caută să inducă în eroare clasa muncitoare a moldovenilor. De, cică să ne înveţe românii ce ar trebui să facem! Moldovenii sunt săraci şi în materia înjurăturilor, având nevoie să solicite împrumuturi din altă limbă, datoria lor creşte, iar persoanele sunt tot mai nemulţumite, pentru că nu au obţinut efectul dorit – îl loc de eliberarea şi descătuşare psihologică ele incasează câţiva pumni peste moacă. Fiind neputincioşi să răspundă lezării onoarei şi demnităţii încep să înjure statul şi poliţia pe toţi dracii cu o înverşunare diabolică, iar apoi se miră de ce copiii vorbesc urât, nu fac nimic pentru ţară şi nu respectă legile. „Pe vremuri nu era astfel, era mai bine”.