Posts Tagged ‘proporţie’

În ultimul timp privesc cu multă nelinişte spre unii tineri „intelectuali”, care vor să promoveze aşa-zisa dezinhibare şi debarasare de complexe. Toată mişcarea lor, indignarea şi revolta vin de la faptul că societatea moldoveanească a rămas în urmă, zace încătuşată şi nu vrea să discute pe teme tabu. Cel puţin aşa ne imaginăm din spusele lor. Toate acestea sunt rostite de respectivii tineri cu un limbaj, se pare(!) licenţios. Dacă dorinţă lor este atât de mare de a afecta „bogăţiile” lingvistice, ar trebui s-o facă în cercurile amicale sau să recurgă la blogul personal, ei însă profită de statutul lor de jurnalist şi fabrică pe site-uri de mâna a doua câteva articole ca să-şi atingă scopul şi să facă schimb de opinii. Din întâmplare am accesat recent un material al unei prietene pe care o consideram un jurnalist bun. După citirea articolului, nu mi-a rămas decât un sentiment de scârbă şi gândul că aş prefera să nu mai comunic cu acea persoana niciodată.

Mă consider o fire liberală, capabilă să tolereze multe lucruri, dar sunt unele chestiuni despre care vrei să spui în gură mare: asta e prea de tot!  Aş vrea să întreb: Pentru cine se scriu materialele ce trezesc atâtea reacţii negative? Cu siguranţă nu pentru persoane de tipul meu, pentru că nu vreau să citesc texte, ai căror autori nu-şi respectă cititorii.

Nu poţi scrie tot ce-ţi vine în cap într-un text jurnalistic, trebuie să ai şi un anumit grad de responsabilitate faţă de societate: aceasta o cere şi codul deontologic. Nerespectând anumite principii, nu poţi să te consideri un jurnalist veritabil şi te rezumi la statutul de condeier mediocru.

În cazul despre care vorbeam mai sus nu e vorba nici pe departe de respectarea criteriilor morale şi a celor amorale, ci mai degrabă de o contrapunere a frumosului şi a urâtului. Cred că şi jurnalismul este o formă a artei, iar arta este o luptă continuă cu urâtul. Tot efortul este îndreptat spre făurirea frumosului şi a creaţiei, spre ceva cu adevărat valoros. Această activitate este aidoma unui medic chirurg care îl scapă pe un bolnav de ceea ce îi face rău. Ce s-ar întâmpla însă dacă un pictor ar fi preocupat doar de miasme şi de grotescul din societate. Răspunsul este foarte simplu: nu va fi respectată proporţia, fără de care nici măcar nu te poţi numi artist. Desigur că viaţa noastră nu e doar „floricele”, însă proprietatea ei cea mai uimitoare este că ea are foarte multe nuanţe şi culori. Dacă artistul alege un anumit unghi de a le reproduce prin creaţia lui, adică o abordare inedită, atunci oamenii se gândesc la viaţă din altă perspectivă privindu-i opera. Acest principiu e cam similar cu cel al oglinzii. Pentru a descoperi defectele tale trebuie să te cercetezi sub toate aspectele, însă cum o vei face dacă eşti preocupat doar de o trăsătură urâtă pe care ai găsit? Se vede că foarte curând ţi se va face silă de ea şi vei dori să te uiţi cu totul în altă direcţie. E ceva firesc, e ca o obsesie psihologică ce te apasă, la un moment dat te copleşeşte. Jurnaliştii care au vrut să scape societatea de”inhibiţii” pentru a o face mai „bună”, pur şi simplu, i-au pus o greutate în plus, pe care aceasta nu o poate duce. Pentru că simţurile ei s-au deziorientat ca şi facultatea olfactivă ce a fost afectată în urma mirosirii unor substanţe cu un iz urât şi toxic. Iată ce aţi provocat, domnilor, o intoxicare a minţii. V-aţi atins obiectivul propus? Nu. Cei care aud aşa ceva cred că nu vor fi de acord, întrucât articolele „mirifice” au priză la public şi creează polemici, dând impresia că s-a produs „o mişcare a gheţii” în direcţia pe care aţi dorit-o, deşi este binecunoscut faptul că ceea ce este scandalos trezeşte un interes bolnăvicios la anumite prupuri de oameni. Aceasta nu e o invenţie a jurnaliştilor care au scris articolele „geniale”.

Genialitatea scritorilor îşi are sursa sa şi în cunoaşterea unei limite până şi acolo unde ea lipseşte, cuvintele, uneori urâte, stau la locul lor, poţi să-ţi dai seama că ele sunt absolut necesare, un element important din lucrare. Aceste elemente îşi cunosc foarte bine locul, le este cunoscută şi proporţia. Şi urâtul poate fi utilizat, în cazul etalării trăsăturilor negative ale oamenilor. Dacă descrii o târfă, nu o vei dota cu un limbaj rafinat specific unui savant sau cu trăsături ale inocenţei. Dacă, totuşi, o vei face, ar însemna că nu există diferenţă între o târfă, un savant şi inocenţă.

Nu văd nicio proporţie în acele articole destinate „dezinhibării”, dacă încercaţi să scoateţi cuvintele dezgustătoare, lucrarea nu va suferi deloc, pentru că ele stau ca nişte copaci smulşi. Poate că autorul lor îşi dădea seama că dacă nu le plasa, făcea mai bine, dar ceva l-a determinat să le lase. Nu se îneţelege de ce a făcut-o. Vreau să vă recomand: să scrieţi astfel încât să fie o lucrare bună şi nu „scrieţi în aşa mod încât după să simţiţi dezgust” (citatul aparţine „jurnalistei” care nu cunoaşte limite).

Anunțuri